Există momente în politică în care masca cade.

Iar proiectul legislativ 26L143 pare, pentru mulți români, exact un astfel de moment. 

Ani la rând, cetățenilor li s-a vorbit despre națiune, suveranitate, pământul românesc, apărarea proprietății și protejarea românului simplu. S-au rostit discursuri mari despre patriotism, despre dreptul sfânt al omului asupra casei și terenului său.

Dar când pui documentul pe masă și citești legea, realitatea lovește brutal.

Proceduri accelerate.

Termene de câteva zile.

Procese judecate de urgență.

Exproprieri care pot fi pornite rapid. 

Asta nu mai este retorică.

Asta este faptă.

Și atunci întrebarea pe care orice român are dreptul să o pună este simplă:

unde este suveranismul atunci când proprietatea românului poate fi pusă pe fast-forward?

O casă construită în 20 sau 30 de ani de muncă poate ajunge prinsă într-un mecanism legislativ care se mișcă în săptămâni.

Un teren moștenit de la părinți și bunici poate intra într-un perimetru declarat strategic.

Iar proprietarul, omul care a muncit o viață, se trezește că timpul nu mai lucrează pentru el.

Legea lucrează împotriva lui. 

Aici se rupe încrederea.

Pentru că patriotismul nu se măsoară în discursuri de pe scenă, steaguri fluturate și sloganuri despre neam.

Patriotismul adevărat începe acolo unde aperi omul concret:

• casa lui
• pământul lui
• dreptul lui de a decide

Dacă exact aceste lucruri sunt vulnerabilizate, atunci avem dreptul să vorbim despre suveranism de decor, nu de substanță.

Românii nu au votat pentru a-și vedea proprietățile puse în pericol prin proceduri accelerate.

Au votat crezând că cineva le va apăra drepturile.

Iar dacă astăzi sentimentul public este unul de revoltă, el nu vine din propagandă.

Vine dintr-o întrebare dureroasă:

cine mai este, de fapt, de partea românului?

Pentru că atunci când legea se mișcă mai repede decât viața unui om, iar casa lui poate deveni o simplă piesă într-un proiect strategic, vorbele despre suveranitate încep să sune gol.

Foarte gol.