Iată articolul critic:

Justiția română, ostatică a jocurilor politice. Cine conduce marile parchete și cine decide cu adevărat?

România se află din nou în fața unui spectacol instituțional dureros: numirea șefilor marilor parchete — DNA, DIICOT și Parchetul General — a devenit un maraton birocratic care ridică întrebări grave despre independența reală a justiției și despre cine trage sforile în spatele acestor numiri cruciale.

CSM — un organism paralizat

Secția pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, instituția menită să garanteze independența justiției, a demonstrat din nou că este incapabilă să funcționeze eficient. În cazul procurorilor Alex Florența și Marius Voineag, propuși pentru funcții de conducere la nivel înalt, Secția nu a reușit de patru ori consecutive să dea un vot clar. Rezultatul a fost de 3 pentru, 3 contra — un blocaj rușinos pentru o instituție cu pretenții de garant al statului de drept.

Această paralizie nu este întâmplătoare. Ea reflectă exact ce este CSM-ul în realitate: un organism profund politizat, în care interesele de grup primează față de interesul justiției și al cetățeanului.

Avize negative ignorate

Trei dintre procurorii propuși pentru funcții de conducere — Cristina Chiriac, Marinela Mincă și Gill Julien Grigore Iacobici — au primit avize negative din partea Secției pentru Procurori. Cu toate acestea, procesul continuă. Ministerul Justiției i-a audiat, iar dosarele lor vor ajunge oricum la Palatul Cotroceni.

Ce valoare mai au, atunci, avizele CSM dacă pot fi ignorate sau ocolite cu atâta ușurință? Dacă un aviz negativ nu oprește o candidatură, înseamnă că avizul este o simplă formalitate — un decor democratic aplicat unui proces ale cărui concluzii sunt, se pare, prestabilite.

Nicușor Dan — judecătorul suprem al justiției

Președintele Nicușor Dan a declarat că a efectuat „o analiză foarte amplă”, s-a întâlnit cu „zeci de procurori” și că analiza sa „diferă foarte mult de ce se speculează în social media.”

Această declarație, prezentată drept garanție a seriozității, ridică de fapt o problemă fundamentală: un președinte al României, oricât de bine intenționat ar fi, nu ar trebui să fie arbitrul suprem al numirilor din Justiție. Tocmai pentru a evita această situație există instituții precum CSM — instituții care, după cum am văzut, funcționează în bătaie de joc.

Legea îi acordă președintelui 60 de zile să aprobe sau să refuze motivat numirile. 60 de zile în care soarta instituțiilor anti-corupție din România depinde de un singur om. Indiferent cine ocupă funcția, acest mecanism este profund defectuos.

Dosarele prescrise — adevărata rușine

Poate cel mai alarmant detaliu din întreaga procedură vine dintr-o replică aproape trecută cu vederea: procuroarea Marinela Mincă a menționat că la Secția de Combatere a DNA există 19 cauze care au depășit termenul de prescripție din cauza deciziilor CCR.

19 dosare. 19 cazuri în care probabil vinovați nu vor fi niciodată judecați. Nu pentru că erau nevinovați. Nu pentru că probele lipseau. Ci pentru că sistemul juridic și politic din România a creat, prin decizii ale Curții Constituționale, o fereastră prin care corupția a scăpat nesancționată.

Aceasta este adevărata criză a justiției române — nu cine anume va ocupa fotoliul de procuror general, ci faptul că sistemul în ansamblu a permis prescrierea unor dosare de corupție majore, în timp ce instituțiile se ceartă între ele pentru voturi și avize.

Concluzie

Cetățeanul român privește neputincios la un spectacol în care instituțiile se blochează reciproc, avizele sunt formale, președintele judecă singur și dosarele de corupție se prescriu. Aceasta nu este o justiție independentă. Aceasta este o justiție captivă — captivă jocurilor politice, intereselor de grup și unui sistem conceput să protejeze pe cei puternici.

România are nevoie nu de noi nume în funcții vechi, ci de o reformă reală a mecanismelor de numire în justiție. Până atunci, spectacolul continuă — pe cheltuiala cetățeanului.